Home » Saptamana aceasta » Saptamana 07-2016 » LA PAS PE CALEA VICTORIEI_1

Informatii galerie foto:

Nume: LA PAS PE CALEA VICTORIEI_1
Descriere: Profitand de un Decembrie neobisnuit de insorit si cu dorinta de a cunoaste si gasi noutati ale unei artere pricipale a Bucurestiului , am pornit ...la pas pe Calea Victoriei , plecand nu de la numarul 1 - care se afla pe Splaiul Independentei - ci de la Piata Victoriei...In aceasta zona am descoperit aproape la fiecare pas , cladiri de arhitectura veche - unele purtand placi de "monument istoric" , cat si cladiri moderne construite oarecum recent cu "moda" arhitecturala atractiva corespunzator momentului respectiv ( fatada din perete cortina , intrari prin porti metalice ). In Piata Victoriei se afla cateva cladiri impresionante . - Palatul Victoria este operă a profesorului Duiliu Marcu (1885-1966), elev al Școlii Superioare de Arhitectură din București (1906) și apoi al Ecole de Beaux-Arts din Paris (diplomat în 1912). După o primă perioadă de activitate, încadrată la început în formulele academismului francez, apoi în cele ale stilului neo-romanesc, Duiliu Marcu s-a alăturat în anii ‘30 curentului modern, devenind unul din principalii săi protagoniști din România. Palatul Victoria a fost început în 1937 și terminat în 1944.Din cauza avariilor provocate de bombardamentul din 1944, lucrările au fost reluate și finalizate în 1952.Proiectat inițial pentru Ministerului de Externe, Palatul Victoria a fost în timpul perioadei comuniste sediul Ministerului de Externe și al Consiliului de Miniștri și a devenit, în 1990, sediu al primului guvern al României post-comuniste. În 2004, Palatul Victoria a fost inclus în Lista monumentelor istorice.După cum declară profesorul Duiliu Marcu, atât interioarele cât și fațadele Palatului Victoria ilustrează "preocuparea de a păstra fundamentul clasic și de a face să apară în concepția de ansamblu și în studiul detaliilor ideea de simplitate modernă". Inițial, fațada principală era, ca și fațadele laterale, îmbrăcată cu plăci de marmură de Carrara și avea pe cele două plinuri laterale panouri decorative sculptate, din același material ; în urma avariilor provocate de bombardamentele din 1944, cele două panouri au fost suprimate iar fațada principală a fost refăcută cu plăci de travertin. - Turnul BRD (sau BRD Tower) este o clădire de birouri clasa A, situată în sectorul 1 al municipiului Bucureşti, în Piaţa Victoriei , proiectata de grupul francez VINCI. Clădirea are 3 subsoluri, un parter, un mezanin, 18 etaje locuite şi unul tehnic. Lucrările au durat 16 luni clădirea avand o înâlţime de 87 m, şi o suprafaţă de 37.000 m² şi este una din cele mai înalte construcţii din Bucureşti. Constructia s-a efectuat intre anii 2003 - 2004 . - Muzeul National de Stiinte Naturale "Grigore Antipa" a luat fiinţă la 3 noiembrie 1834, la iniţiativa fratelui domnitorului Alexandru Ghica, Marele Ban Mihalache Ghica, care a donat colecţii importante, incluzând monede greceşti, romane şi bizantine, colecţii de minerale, fosile, moluşte, peşti, păsări şi mamifere, precum şi opere de artă. Deşi fusese conceput ca un cabinet de istorie naturală, muzeul a căpătat un caracter de instituţie mixtă, adăpostind antichităţi, tablouri vechi şi curiozităţi naturale. Primul director al secţiei de zoologie şi mineralogie a fost Carol Wallenstein (1837-1859).În timpul său muzeul a avut un caracter preponderent didactic. Carlo Ferrerati (1860-1867) care i-a urmat la conducerea muzeului a contribuit substanţial la îmbogăţirea colecţiilor, atât prin achiziţii, cât şi prin obţinerea de donaţii din ţară şi străinătate. Cele mai importante donaţii au fost primite de la dr. Hilarie Mitrea, în perioada în care era director profesorul Gregoriu Ştefănescu (1867-1893). Acestuia din urmă i se datorează şi descoperirea celei mai importante piese din colecţiile muzeului, scheletul de Deinotherium gigantissimum. Pe parcursul timpului, muzeul a fost găzduit în diferite clădiri din Bucureşti. Sediul actual a fost proiectat şi construit prin strădania Dr. Grigore Antipa, director în perioada 1893 – 1944. Muzeul realizat de marele savant era modern atât prin modul de expunere, cât şi prin rolul şi activitatea sa.De asemenea, prin eforturi susţinute Grigore Antipa a îmbogăţit substanţial colecţiile instituţiei cu piese valoroase din toate colţurile lumii.Tot lui Grigore Antipa i se datorează şi realizarea în Bucureşti a primelor diorame biogeografice, model extins apoi la marile muzee ale lumii. Din 1933, Regele Carol al II-lea — a decis ca muzeul să poarte numele organizatorului său, Grigore Antipa. În perioada postbelică muzeul a continuat să se dezvolte, iar activitatea de cercetare ştiinţifică a luat amploare, începând cu perioada în care la conducerea sa a fost Acad. dr. Mihai Băcescu (1964-1988). De remarcat sunt expediţiile internaţionale la care au participat specialiştii muzeului: Tanzania (1973), Indonezia (1991) şi Brazilia (1994). După numirea ca director al Muzeului a Dr. Dumitru Murariu (1988), pe lângă cercetarea ştiinţifică, s-a avut în vedere modernizarea evidenţei patrimoniului, ca şi diversificarea activităţilor cu publicul. Numărul expoziţiilor temporare organizate anual este în creştere, ca şi numărul vizitatorilor de toate vârstele şi categoriile, care vin la Muzeu individual, cu familia sau prietenii.În ultimii ani s-au înmulţit şi programele educaţionale de amploare, fapt ce contribuie la afirmarea şi recunoaşterea muzeului ca una dintre cele mai importante instituţii de ştiinţă, educaţie, cultură, dar şi de divertisment din ţară. În anul 2009 expoziţia publică se închide pentru a se demara un ambiţios proiect de modernizare.Si acum dupa ce am vazut Piata Victoriei sa pornim la pas pe Calea Victoriei , una din cele mai vechi si importante artere situate în centrul Bucureștiului.... Calea Victoriei nu se distinge prin dimensiuni, măsurând doar 2.700 m (sunt multe alte străzi mai lungi decât ea), ci, am putea spune, prin "iradierea" sa.Unul din personajele romanului cu acest nume, roman semnat de Cezar Petrescu, afirmă: "Vezi tu , mie această Cale a Victoriei îmi apare întotdeauna ca un arbore". Probabil pentru că această arteră îşi avea rădăcinile profund înfipte în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al ţării, iar "ramurile" sale se orientau către cele mai deosebite domenii ale sale, ca şi către diferite zone ale oraşului.Înainte de domnia lui Constantin Brâncoveanu , strada nu făcea parte din București , numele ei fiind Drumul Brașovului și era formată doar din bucata dintre Cercul Militar și Piața Victoriei. Porțiunea cuprinsă între Piața Națiunilor Unite (fostă Piața Senatului) și bulevardul Regina Elisabeta era cunoscută în acea vreme sub numele de Ulița Mare spre Sărindar pentru că ducea către biserica Sărindar, aflată pe locul pe care astăzi este Cercul Militar Național.Drumul rezultat din unirea Drumul Brașovului cu Ulița Mare spre Sărindar a fost deschis în anul 1692, de către domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, sub numele de Podul Mogoșoaiei. Ulița nou formată era pavată cu trunchiuri de copaci. Străzilor astfel pavate li se spunea poduri, motiv pentru care și noua cale primește denumirea de „Pod”: Podul Mogoșoaiei.Noua stradă a fost construită pentru a asigura o cale de legătură între moșia voievodului, Mogoșoaia și palatul domnesc, amplasat în apropierea Curții Vechi.Noua arteră devine drumul principal al capitalei, de-a lungul ei construindu-se case boierești, biserici, hanuri, hoteluri, prăvălii, magazine de lux, cafenele și instituții de stat. La începutul secolului al XVIII-lea, strada era luminată cu „șomoioage îmbibate cu păcură sau rășină”, în timpul domnitorului Grigore Ghica se pavează cu piatră, iar în 1882 au apărut primele instalații electrice din București, în fața Palatului Regal de pe Calea Victoriei.Deși construcțiile ridicate pe această stradă au apărut de-a lungul timpului, inegale ca mărime și cu stiluri diferite și creeză un tot mai puțin fericit din punct de vedere urbanistic și arhitectonic, artera devine din ce în ce mai importantă pentru București începând din secolul al XIX când devine stradă domnească.După ce la 8 octombrie 1878, armata română își face intrarea triumfală în Capitală, în urma victoriei din Războiul de Independență, Podul Mogoșoaiei primește numele de Calea Victoriei, nume păstrat până în prezent. - Restaurantul "Marul de aur" - Calea Victoriei, nr. 163 (prin gangul BCR), sector 1, Bucuresti. G.M.Cantacuzino, arhitect roman de renume mondial, la acea vreme, a construit acest lacas dupa primul razboi mondial (1925-1928) pentru Marie Angele Mossart. Marul de aur a gazduit de a lungul timpului: Clubul Marii Industrii, Uniunea ziaristilor, Uniunea Arhitectilor, Clubul milionarilor si restaurantul Marul de Aur.Astazi a ramas gradina si casa din spate. Cladirea care era la strada, cea sub care se patrundea printr-o arcada, intr-o curte interioara aflata in fata restaurantului a fost demolata in urma cutremurului din 1977. Au ramas coloanele de la intrarea principala. "Marul de Aur" este situat in aceeasi cladire cu restaurantul Sarpele Roz, si anume, fostul sediu al Casei Ziaristilor si fosta resedinta a principesei Elisabeta, fiica cea mai mare a Reginei Maria Este singurul salon de evenimente situat in centrul Bucurestiului.Sarpele Roz a luat locul restaurantului Istria, care restaurant Istria a luat locul unui club, care club a luat locul unui restaurant libanez (sau chinezesc, sau or fi fost si unul si altul acolo), care restaurant libanez a luat locul destul de faimosului restaurant Marul de Aur – asta daca nu au mai fost si altele intre timp acolo.Dar sa o luam invers… Marul de Aur era unul dintre cele mai cunoscute si mai bune restaurante din Bucuresti, pe vremea comunistilor. Localul e foarte mare, si se pare ca a fost construit special pentru asa ceva, in Piata Victoriei. Intre timp au fost ridicate marile blocuri din zona, care au acoperit Marul de Aur aproape in intregime. Si acesta e unul dintre motivele pentru care multi bucuresteni nici nu mai stiu , dat fiind ca am gasit portile inchise , ca acolo se afla un mare restaurant, desi trec zi de zi la cativa pasi de el.Marul de Aur are cateva sali mari, amenajate in mod special si dschise numai pentru evenimente de proportii: nunti, cumetrii si alte asemenea, probabil ca in categoria de high-end. Cred ca acestea au fost tot timpul rezervate acestui scop, iar in cladirea din stanga, cea cu terasa, au fost facute “experimentele” despre care tocmai am scris.La restaurantul libanez si la cel chinezesc (daca a existat) nu am fost, eu am (re)ajuns la Marul de Aur in urma cu mai multi ani, cand era un club acolo. Mi s-a parut destul de banal, din toate punctele de vedere. Apoi am fost la Istria, restaurantul italienesc pe care aceiasi proprietari de acum l-au deschis in ianuarie 2011 cu mult tam-tam, ca sa-l inchida, apoi, dupa mai putin de un an, in septembrie. Istria se pozitiona ca restaurant de top cu meniu centrat pe peste si pe fructe de mare – destul de bune, de altfel, de cate ori am mers eu acolo.In octombrie 2011 a aparut surpriza cu " Sarpele Roz ". Acesta se prezinta ca un restaurant traditional romanesc, autopozitionat “de top” si cu un mare accent (si speranta) pe evenimente cu muzica veche romaneasca, lautareasca si altele de gen. De altfel, de aici putem face o legatura directa cu numele restaurantului: cele doua staruri ale Sarpelui Roz, Nelu Ploiesteanu si Marius Mihalache, au cantat inainte – cu multa faima, se pare – la un local care se numea Sarpele Rosu. Un adevarat brand acest “sarpe rosu”, din cate mi s-a spus. Cei de la Istria au incercat sa preia numele, adica “Sarpele Rosu”, mai ales ca localul acela pare sa fi fost inchis. Insa s-au lovit de o marca protejata si prea scumpa pentru a fi cumparata, asa ca au gasit solutia cu Sarpele Roz. Nu stiu de ce nu au lasat, pur si simplu, numele “Marul de Aur”, care chiar este un adevarat brand, mult mai puternic decat “Sarpele Rosu” sau decat multe nume de alte restaurante, de ieri sau de azi. Au pastrat si “Marul de Aur”, totusi, intr-un fel de co-branding cu “Sarpele Roz”, unde Marul de Aur e brandul pentru nunti si alte evenimente cu veselie, in salile despre care am vorbit, iar Sarpele Roz e restaurantul de zi de zi.Bijuterie arhitecturala asezata pe Calea Victoriei, in fosta resedinta a principesei Elisabeta, fiica a regelui Ferdinand si a reginei Maria, regina a Greciei. Casa Cesianu Filipescu (nr. 151) se află la intersecţia căii Victoriei cu str. Sevastopol. A fost construită în jurul anului 1850 şi renovată în 1890 fără modificarea aspectului iniţial. Aici au locuit câteva familii boiereşti ca Ghica, Filipescu, etc care duceau o viaţă mondenă pe măsura titlurilor şi averilor lor. Printr-o întâmplare am cunoscut-o pe dna Despina Cesianu, recent ieşită de la Canal. Anii de privaţiuni nu-i şterseseră trăsăturile distinse şi la 60 de ani era încă o femeie frumoasă. Îşi asigura existenţa tricotând pulovere cu andrele.În 1935 casa a fost vândută Primăriei Bucureşti care intenţiona să amplaseze acolo Muzeul Municipiului Bucureşti. A fost restaurată din fonduri europene, cheltuindu-se 8 mil lei din care 2 mil contribuţia primăriei. Casa e complet renovată dar mai sunt lucrări de amenajare în parcul locuinţei. În curând se va deschide un muzeu care va prezenta viaţa familiilor nobile bucureştene din ultimii 300 ani.Plecand de la Piaţa Victoriei, am lasat clădirile monumente istorice , unele facand loc blocurilor de locuinţe înalte, destul de aspectuoase construite majoritatea în 1988, câteva după 1990. Toate fiind grupate în zona terminală a căii Victoriei, nu distonează cu restul clădirilor. Multe din clădirile despre care v-am vorbit, ar fi căzut prada demolarilor , la un simplu gest cu mâna. S-ar fi pierdut astfel unul din locurile cu care astazi ne mândrim. De altfel "Calea Victoriei" a devenit un subiect preferat si al scriitorilor vremurii ... - Palatul Cantacuzino (Muzeul Național „George Enescu”): Clădirea a fost construită după planurile arhitectului I.D. Berindei în stilul rococo, neoclasic francez și art-nouveau în perioada 1898-1900. Fațada clădirii are o intrare monumentală străjuită de doi lei. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, palatul a fost sediul președenției Consiliului de miniștri. Palatul Cantacuzino este situat pe Calea Victoriei nr. 141, București.Clădirea în care se află azi Muzeul Național "George Enescu" a fost construită după planurile arhitectului Ion D. Berindey în stilul baroc francez al epocii Ludovic al XVI-lea, pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost președinte al Consiliului de Miniștri, poreclit "Nababul" pentru fabuloasa sa avere. După moartea "Nababului", clădirea a revenit fiului său Mihai care, decedând în 1929, a lasat-o prin testament soției sale Maruca, recăsătorită în decembrie 1939 cu George Enescu. Edificiul - cunoscut și sub numele de "palatul Cantacuzino" - a găzduit în preajma celui de al doilea război mondial, președinția Consiliului de Miniștri. În anul 1956, în Palatul Cantacuzino a fost inaugurat Muzeul Memorial "George Enescu" dedicat marelui compozitor român, devenit după 1990 muzeu național.Edificiul - declarat monument de arhitectură - are patru niveluri: un subsol înalt alcătuind soclul construcției, un parter cu ferestre în arc de cerc și cu balustrade de piatră, un etaj cu ferestre drepte prevăzute cu balconașe din fier forjat și o mansardă cu lucarne bogat ornamentate. Fațada sa are ca element dominant intrarea, ușor decroșată, precedată de trepte ample, din marmură, străjuită de doi lei din piatră și ocrotită de o marchiză în formă de scoică.Dintre spațiile prevăzute în somptuosul interior al clădirii se remarcă sala centrală de la parter, cu picturi murale de N.Vermont și G.D. Mirea și coloane de marmură roz. - Casa Dissescu - arhitecti Grigore Cerchez si Al. Clavel se afla pe Calea Victoriei la numarul 196 Dupa casa memoriala George Enescu ne mutam iarasi pe partea stanga, iar dupa „biserica lui Radu”, la numarul 196, este Casa Dissescu (1854 - 1932), care a fost om politic in Partidul National Liberal, de formatie jurist, absolvind cursurile Facultatii de Stiinte Juridice din Paris ( a facut si Istoria), doctorand in drept. A predat diverse discipline la Universitatea din Bucuresti sau cea din Iasi. In 1885 se retrage din Partidul National Liberal si trece la Conservatori, pentru ca in 1923 sa revina in randurile liberalilor. Este unul dintre cei care au participat la Constitutia lui Fintescu (1923). Casa a fost construita in doua etape - prima etapa in 1860, corpul de pe Calea Victorie, iar apoi, a doaua etapa, i-a fost adaugat si corpul de pe starada Manu (fosta Strada Lemnea). La 1892 casa apare in proprietatea Mariei Lupu Bogdan. Actul mentioneaza ca aceasta isi repara „casele cu doua caturi din fata”. Dupa ca ve achizitiona imobilul, Dissesu ii solicita pe Grigore Cerchez si Alexandru Clavel sa transforme cladirea fara a modifica structura cladirii. Elementele decorative adaugate fac din acest imobil unul reprezentativ pentru stilul neoromanesc. Logia de pe strada Manu este asemanatoare celei de pe Calea Victoriei numai ca in partea superioara este marginita doar de trei arcade. Intrarea boltita se afla pe strada Manu, strada pe care se afla si fatada cu curte interioara si terasa belvedere la nivelul etajului 1. Dupa moartea lui Constantin Dissescu, 1932, casa va gazdui Institutul de Cultură Italiană (1933 – 1949), apoi institutul Romano – Rus pana in 1956 (cu mentiunea ca in 1955 a fost inclusa pe lista monumentelor istorice), Cămin al Institutului Politehnic, Direcţia Stufului din Ministerul Industriei Chimice. Datorită diverselor schimbări funcţionale, clădirea a suferit o serie de modificări şi amenajări, o parte din ele alterând monumentul. Din 1967 aici este amenajat Institutul de Istorie a Artei “George Oprescu” (dupa numele celui care a pus bazele acestui insitut incepand cu biblioteca sa impresionanta precum si cu o bogata colectie de piese de mobilier si tablouri) institut care functioneaza si astazi.
Autor: Bodea Alexandru
Data adaugarii: 11 Feb 2016
Numar fotografii: 29