Fotohaiku - despre fotografia pentru haiku

Ioana Dinescu
[email protected]

Haiku-ul este cea mai scurtă formă de poezie. De provenienţă niponă, este o lirică cu formă fixă: 3 strofe de câte 5/7/5 silabe. Haiku-ul clasic are ca temă natura în continuă schimbare, ciclul anotimpurilor şi amprenta pe care şi-o pun acestea asupra lumii înconjurătoare. De aceea, în haiku există un cuvânt sezonier, numit kigo, care indică direct sau indirect (asociativ) anotimpul în care se petrece „acţiunea” din poem.

Un alt element important este pauza, cezura, kireji în japoneză, care este cel puţin la fel de importantă ca versurile. Ea reprezintă golul, tăcerea, locul prin care cititorul sau ascultătorul poemului este chemat să intre în lumea de înţelesuri şi semnificaţii propuse de autor şi să le descopere sau chiar să le sporească prin aport propriu.

Din cele de mai sus se vede deja că a compune şi a recepta un haiku înseamnă mult mai mult decât a compune şi a citi poezie. Nimeni nu poate aborda serios haiku-ul fără să treacă printr-o schimbare profundă de perspectivă şi trăire. Haiku-ul este filozofie, meditaţie, terapie, până la urmă un (alt) mod de viaţă.
Cu rădăcini adânci în doctrina zen, haiku-ul reflectă prin caracteristicile sale această filiaţie.

Simplitatea, sărăcia mijloacelor stilistice, austeritatea şi conciziunea exprimării, modul aluziv, „neterminat” de a spune lucrurile, mai bine zis a indica către, fără a preciza până la capăt ideea enunţată, stilul sec de exprimare, cu aparenţă de banalitate, preocuparea pentru lucrurile aparent mărunte, insignifiante, atenţia pentru aici şi acum, echivocul, care de fapt lărgeşte perspectiva de înţelegere şi permite jocul de (sub)înţelesuri, elementul ludic sau paradoxal…..iată câteva doar dintre caracteristicile care ne ajută să înţelegem acest concentrat de poezie/filozofie de viaţă.

Înainte de a ne ocupa de fotografia potrivită pentru acest gen liric, mai trebuie precizat rolul esenţial al golului, al spaţiului liber, al tăcerii în haiku, element simbolizat de liniuţa kireji.  De obicei, avem o juxtapunere de două planuri (aparent fără legătură între ele), legate prin această pauză. Cum spuneam, haiku-ul nu este niciodată explicit şi afirmativ până la capăt. Japonezii vorbesc de „ecou”, de felul în care sugestiile şi trimiterile versurilor „lucrează” în continuare în receptor (cititorul sau ascultătorul), după ce poemul a fost citit. Un poem, fie el şi de 3 versuri cu cuvânt sezonier, care nu declanşează acest „ecou”, acest proces de meditaţie, de reflecţie, de căutare şi găsire a unor straturi suprapuse de sensuri, nu este un haiku. Indicaţia  tăcerii, a golului prin kireji, este ceea ce conduce receptorul către acest proces de meditativ.

Primele asocieri ale poemului cu grafica au fost făcute în Japonia, după 1600, când haiku-ului i se adăuga o imagine grafică (caligrafie, desen în tuş, mai târziu chiar pictură), asocieri care se numesc haiga. Fotohaiku-ul este, evident, derivatul contemporan al haiga-lei clasice.

Există mai multe moduri de a asocia imaginea cu versurile. Imaginea poate repeta vizual poemul, îl poate completa interpretându-l sau, mergând un pas mai departe, imaginea poate propune – prin juxtapunere - un nou mesaj, suprapus celui din haiku dar pornind neapărat de la acesta. Legăturile între text şi imagine la acest ultim mod de asociere sunt subtile şi complexe, necesitând din partea celui care receptează haiga-ua (fotohaiku-ul) deschidere şi disponibilitate mentală şi afectivă, precum şi o adâncire meditativă.

Mai simplu spus: o poezie şi o imagine care sunt doar estetice, spunând totul şi nelăsând nimic de descoperit, sunt plictisitoare fiind plate şi afirmative. Mintea noastră nu le poate „lua acasă”, nu se poate „juca” cu ele, nu are bucuria acelui „aha” care însoţeşte descoperirea unui sens mai adânc sau a unei legături mai puţin evidente între imagine şi text, a unei semnificaţii ascunse, nu are surpriza înlăturării unui „văl” de pe imagine sau de pe mesajul poemului.

Din cele de mai sus decurg firesc câteva caracteristici esenţiale ale fotografiei pentru haiku:
- spaţiul gol (yohaku în japoneză) – imaginea trebuie sa aibă, la fel ca şi haiku-ul, un spaţiu mai puţin încărcat, chiar gol, care să ofere un echilibru faţă de suprafaţa „umplută” , spaţiu ce reprezintă „vidul” sau „nimicul” creator, adâncimea vizuală, suprafaţa pe care se proiectează tot mănunchiul de semnificaţii, la japonezi el având şi semnificaţia scurgerii timpului.

- simplitate, austeritate, minimalism – fotografia nu trebuie să fie încărcată. Dimpotrivă, ea trebuie epurată de elementele de prisos. Austeritatea în mijloacele de exprimare (cantitate de obiecte, culori, dinamică) se află în raport invers proporţional cu adâncimea sensului transmis. Cu cât mai simplu şi mai puţin, cu atât „relieful” este mai adânc. De multe ori, fotografia alb/negru se pretează mai bine ilustrării haiku-ului decât cea color. Asta nu înseamnă că fotografia color nu are ce căuta lângă un haiku. Important este de a alege cu grijă elementele, astfel încât culoarea să nu dilueze sensul, prin distragerea „ochiului” de la esenţial.

- sugestivul, aluzivul – fotografia, ca şi versurile, trebuie doar să trimită într-o anumită direcţie, să sugereze, nu să ilustreze cuminte până la capăt. Privitorul trebuie să aibă posibilitatea de a întregi singur imaginea şi semnificaţia ei.

- firescul, naturalul – nimic din imagine nu trebuie să dea senzaţia de artificial, de forţat, de „pus în scenă”.
- lucrurile modeste, aparent nesemnificative, „viaţa” lucrurilor – fotografia poate scoate la iveală, la fel ca un haiku reuşit, o întreagă bogăţie filozofică prezentând obiecte sau situaţii aparent banale şi lăsând lucrurile să-şi spună singure povestea.

- la fel ca haiku-ul, fotografia nu trebuie să fie declarativă, pedagogică, moralizatoare, să-l înveţe pe privitor ce trebuie să gândească sau să simtă. O imagine bună este o imagine neutră, în faţa căreia privitorul are o totală libertate de „impresie”. I se sugerează doar o direcţie, o cale, pe care este liber să meargă…sau nu.

În continuare puteţi vedea câteva exemple de fotohaiku-uri reuşite la fotografia lui Eli Driu. Pe cei interesaţi de subiect îi invit călduros să ni se alăture pe grupul de discuţii „Haiku-ind: Haiku şi imagine”, http://groups.yahoo.com/group/Haiku-ind/. Despre acest subiect găsiţi articole şi pe blogul meu: http://www.haikuind.wordpress.com/. De asemenea îmi puteţi scrie pe adresa: [email protected]

temniţă uitată –
sub bolta de piatră
la pândă – moartea
Nicole Pottier

cu braţele largi
îmbrăţişând lumina -
urme pe ziduri

printre gratii
măturat de lumină
întunericul

către lumină -
dincolo de fereastră
cer fără gratii
Virginia Popescu

dureri suprapuse –
cu spatele la trecut
urmaşii
Ioana Dinescu

ceas de vizită –
lumina zăbrelită
la vorbitor
Vasile Conioşi-Mesteşanu

fabrica morţii –
nimic nu poate şterge
cicatricele

fortul 13-
istorie pusă cu
spatele la zid

reculegere -
vaierul martirilor
jilavindu-ne

vechea temniţă -
din fiecare ungher
răzbat suspine
Cezar Florin Ciobîcă

mucegai pe zid -
se estompează-ncet şi
amintirile
Ildiko Juverdeanu