Fascinatia detaliului. Cadrul citadin intre poveste si emotie

Fascinatia pe care detaliul il exercita asupra arhitectilor este explicabila. Atenti la detalii, ei afla acolo desavarsirea gestului conceptiei, executiei si existentei produsului gandirii lor. Vizitand obiecte de arhitectura cu valoare unanim acceptata si afirmata de-a lungul istoriei, se pot observa reactii multiple in fata minunatiei detaliului, de la oameni care-si plimba degetele peste suprafete perfect finisate si isi iau notite (poti recunoaste astfel arhitectii dintr-o masa de oameni) pana la simple exclamatii mute, privirea nestiind ce sa fixeze, interesul fiind poate dirijat in cu totul alta parte, urmand simturile. Detaliul este probabil ultima reduta care incita atentia si trezeste imaginatia arhitectului, probabil si datorita faptului ca, paradoxal poate, calitatea unui gest major este data in cele din urma de calitatea celor mai mici parti care il compun. Descompunerea nu alterează însă conţinutul părţilor, acestea descriind întregul, la o altă scară. În acest sens, Dan Dediu observa faptul că “nu de puţine ori lucrurile mici, detaliile, înrâuresc într-atât imaginea de ansamblu a unei structuri, de orice natură ar fi ea, încât ele devin emblematice pentru ethosul întregului“ (*1). In functie de sfera de interes a fiecaruia, detaliul isi schimba asadar incarcatura simbolica. Perceptia opereaza schimbari de scara, detaliul oferind in cele din urma placeri “vinovate” pur subiective, cu valente si finalitati atat de diverse. Puterea de a gandi detaliul, de a-l afla, de a-l identifica si interpreta este in sine o adevarata arta.

 

Vorbim despre detaliu, despre arhitectura si despre schimbari de scara. Nu putem concepe obiectul de arhitectura ca fiind vaduvit de detaliile care-l definesc. Suntem obisnuiti sa ne gandim la detaliu ca la ceva “mic”, ca la ultima ramificatie in complicatul si densul sistem al nervurilor care alcatuiesc si definesc ierarhia in cadrul ansamblului. Detaliul ca desen si geometrie perfecta, ca subansamblu armonios, insufletind imaginatia si simturile celui care face gestul de a se apropia. O cladire, un obiect alcatuite prin detalii perfecte sunt cu siguranta fascinante.

Arhitectura nu inseamna insa (din fericire) doar obiect, insufletit prin puterea detaliilor care-l definesc.   Nu putem vorbi despre arhitectura fara a lua in considerare dimensiunea umana, omul fiind acela care, pe langa faptul ca ofera scara lucrurilor (cam atat le este adesea cel mai comod arhitectilor sa-i permita sa faca), incarca obiectele vide cu sens, realitatea si implicit arhitectura devenind Realitate sau Arhitectura prin filtrul perceptei, semnificatiei, emotiei, gestului. Arhitectura, pe langa mutiplele definitii obiective acceptate, conturand, ordonand si organizand spatii,  este definita nemijlocit prin prezenta umana. Omul este utilizator al obiectului de arhitectura, receptor si autor al propriei realitati, calator pe strazile pe care spatiul arhitectural le deseneaza in cadrul orasului. Lumina, umbrele, zgomotul, culorile, texturile, trairile contureaza ambiante sensibile, nuantand latura subiectiv-poetica a prezentei obiectului de arhitectura in constiinta, imaginatia si viata sa cotidiana.

Printr-o prefigurata shimbare de scara am realizat asadar trecerea de la Arhitectura ca si concept obiectiv, incarcat doar cu semnificatii tehnice la Arhitectura ca prezenta poetica a Omului in spatiul arhitectural. Consecvent, putem extinde discursul despre Detaliu considerand dimensiunea umana a arhitecturii la nivelul trairii poetice a spatiului orasului?  Ce devine atunci detaliul?

Rezonanţa afectivă deschide o cale de comunicare care apropie acele planuri inaccesibile privirii lucide, obiective. O gamă de informaţii referitoare la detalii care descriu efemerul cotidian, gesturi expresive, devine astfel accesibilă. Relaţia subiectului uman cu cadrul construit nu poate fi considerată doar prin prisma unei interdeteminări pur mecanice, cu finalitate “statistică“. Utilizarea spatiului arhitectural are o conotaţie ce depăşeşte deseori expresia simplei utilizări temporare. Locurile însele pot fi purtătoare ale unor “amprente afective“, dificil de evidenţiat şi care constituie esenţa a ceea Louis Kahn numea prin “nemăsurabil” (*2). Trecând peste anecdotica formulărilor, “strada unde am pupat-o pe Mimi“ sau “locul unde băteam mingea cu băieţii“ constituie “mesaje emoţionale“ care relevă spaţiul oraşului prin prisma unor relaţii afective (*3).  “Hărţii mnemotehnice“ a oraşului i se poate asocia o “hartă afectivă“ care suprapune un număr imposibil de cuprins de astfel de detalii/amprente afective, acestea fiind însă conştientizabile şi reperabile (*4).

 

Putem afla astfel o fereastra deschisa catre oras si oameni, necunoscutii cotidianului perceputi de cele mai multe ori ca fiind simpli trecatori, straini.  Mai mult, omul poate fi privit ca purtator de povesti, creator de urme, spontan si expresiv in gest, ca prezenta singulara sau in comunitate, omul locurilor pierdute, cu grijile si zambetul de zi cu zi, omul ca prezenta sau ca lipsa decisiva, ca element definitoriu al locului. Oamenii ca actori pe scena orasului pe care arhitectul il parcurge ca privitor si ascultator sensibil, atent, cu simturile ascutite, ca martor, ca povestitor – pot constitui o reala sursa de inspiratie, fascinanta prin vibratia in plan emotional pe care o face posibila.

 

 

Detaliul poate fi eliberat de crisparea privirii obiective prin prezenta efemera si aparent nesemnificativa dar esentiala a omului in spatiul arhitectural (foto 1). Atunci, starea vremii capata nuante palpabile, suprafetele de piatra ale cladirilor definesc un joc abstract care culmineaza cu o unda umanizata in care teama de necunoscut se cuibareste, aflandu-si linistea. Nu este un labirint fara directie ci un cadru familiar, un posibil acasa.

 

 

Un cadru monumental (foto 2) ar ramane probabil un simplu joc abstract de linii care compun geometrii maiestuase. O scrisoare abandonata, o silueta sunt ingrediente minimale care pot contura povestea celui care pleaca in cautarea unui nou inceput. Atunci liniile incep sa deseneze trepte iar acestea conduc atat privirea cat si destinul spre spatii cu alte geometrii posibile. O noua cale, abandon si tristete intr-un spatiu depersonalizat, martor tacut al povestii fara nume.

 

 

 Treptele ca simbol al trecerii intre varste, intre momente ale zilei (foto 3). Cadrul arhitectural poarta patina timpului si ar fi un simplu spatiu vid fara detaliul perspectivei unui mic dejun spre care personajul cu figura memorabila il poarta cu grija deosebita, marcand dificultatea deplasarii, a trecerii, a devenirii.

 

 

Fascinatia propriului ego nu reprezinta un risc doar pentru arhitecti (foto 4). De aceasta data cadrul arhitectural devine fundal al etalarii, treptele devin postamentul propriului monument, cladirea un fundal neutru care sustine statura imaginara a personajului cu nume cifrat, B. Anecdota este astfel posibila intr-un spatiu cu trasaturi rigide, sobre, ordonate, detaliul prezentei insolite avand aici din nou rol umanizant.

 

 

Strada cu caracter anonim devine scena unui moment efemer de explozie emotionala (foto 5). Efemera dar atat de puternica, forta cu care arlechino umple spatiul vid cu emotie si bucurie creaza o adevarata unda pozitiva “de șoc“, amintindu-ne ca cele mai valoroase lucruri nu sunt acelea construite sa reziste (virtual) la infinit ci sa bucure, sa umple, sa inspire. Detaliul zambetului concentreaza un intreg univers.

 

 

Cadrul arhitectural conformeaza o imagine specifica, mesajele comunicate sunt multiple si deseori au sensuri abstracte, ambigue, care scapa (foto 6). Spatiul strazii este vast si adesea depersonalizat, definind prin excelenta trecerea. Locul in care sarutul isi afla popas reprezinta o modalitate de a cuceri spatiul si de a transforma ceea ce este strain in familiar, apropiat, intim.  Mesaje ca “dublu impact” capata astfel sens, forta apropierii aducand in lumina un detaliu care altfel s-ar dizolva in iuresul strazii.

 

 

O strada gri, vreme rea, autobuzul intarzie ca de obicei. Exista insa si fluturi care stiu sa se adaposteasca sub umbrele cu desen complicat, care stiu sa schiteze un zambet subtil cu ochi mari si negri, curiosi (foto 7). Atmosfera gri a strazii se afla in contradictie cu detaliul fluturelui fara nume, un lucru mic dar care poate naste o poveste cu zambet mare intr-o zi ploioasa.

 

 

Cladirile stiu sa cante, unele fatade stau marturie a acestui fapt (foto 8). Intruchiparea personajelor in acordeon si vioara poate constitui cu siguranta o alegorie despre viata si atunci ne gandim la cladire, la fatada ca martor ce vorbeste in exterior despre ceea ce se intampla inauntru. Detaliul dialogului aparent mut dar sugerat extrem de muzical naste povestea unei vieti, a unei case.

 

 

Ritmul si repetitia, punerea in opera cu precizie confera oricarei fatade un caracter puternic, bine definit (foto 9). Ferestrele ca ochi care privesc de ambele parti ale zidului pot aduce cu sine povesti care schimba brusc ritmul, accidentul survenit intr-o ordine perfecta povestind despre oameni. Detaliul prezentei curajoase umanizeaza un cadru rece, neutru, cu resorturi poetice mai degraba sobre si retinute.

 

 

Prezenta unui edificiu de cult constituie un punct de reper esential pentru orice asezare umana. Nenumarate studii istorice care aprofundeaza sedimentarea civilizatiei umane in zidurile catedralelor au nascut deja mii de pagini de tratate de specialitate. Axis mundi, martor rece al trecerii timpului, al devenirii civilizatiilor, raceala discursului doct se poate topi intr-o secunda sub caldura acordurilor unui violonist. Basorelieful devine corul acordurilor muzicii acestuia, materia capata viata si canta, detaliul prezentei artistului aduce cu sine viata si trezeste fapturile impietrite (foto 10).
     

 

Adesea percepem strada ca pe un loc strain, in opozitie cu spatiul familiar al propriei case. Pe strada suntem inconjurati de straini cu care suntem pusi in situatia de a interactiona, cel putin vizual. Aplicam tactici si strategii de deplasare si cucerire a spatiului public (*5), prezentele fulgurante de langa noi lasa in urma franturi de vorbe, amprente de stari, imagini incerte. Un simplu detaliu al perceptiei poate fi capabil sa ne apropie de marea familie a strainilor de langa noi (foto 11). O ocazie de a ne da seama ca desi suntem atat de diferiti, pe strada cream un flux unitar care isi poarta povestile, zambetele, grijile, diferentele aducand cu sine curiozitatea descoperirii celuilalt, asemanarile oferind nume, strainul devenind o persoana apropiata, cunoscuta, recunoscuta.

 

 

Adeseori fara directie, un simplu detaliu este suficient pentru ca drumul sa capate repere sigure (foto 12). Atunci nu mai exista intamplare ci doar siguranta drumului corect ales, a destinatiei precise. Putem privi strada, orasul ca spatii privilegiate a evolutiei unor povesti in care dimensiunea umana aduce cheia de citire a unui cod in care simplul concept de detaliu, privit arhitectural, pare un ecou din alta lume.

Pornind de la dimensiunea poetica a prezentei oamenilor in cadrul arhitectural al orasului am propus o scurta incursiune intr-o lume a povestilor simbolice, a alegoriilor conturate prin detalii mici dar semnificative, detalii care nu se proiecteaza la planseta sau cu ajutorul calculatorului, care nu alcatuiesc niciun subansamblu constructiv, care nu suporta cote sau indicatii de materiale. Simple detalii de viata ce confera sens gestului arhitectural care circumscrie cadrul cotidian, atat de bogat si incarcat cu emotie, accesibil unei priviri deschise, capabile de a imagina si de a se emotiona.

Note:

*1: cf. Dan Dediu, în articolul Stilul neo-ikebana, criza (si priza) la public, Dilema veche, nr. 295, p. 21.
*2: Vladimir Nicula, în lucrarea Intimitatea temporară a spaţiului public, teză de doctorat, sintetizează consideraţiile lui Robert  Twombly din prefaţa la Loius Kahn – Essential Text, ed. Robert Twombly, W. W. Norton & Company Inc., New  York, NY, 2003.
*3: cf. material promovare a campaniei Apa Nova pentru Bucureşti lansată în sep. 2007
*4: temă abordată de autor în lucrarea Fotografia ca mijloc de investigare in planul imaginii urbane, teză de doctorat, UAUIM, 2010
*5: temele filosofice ale lui Michel de Certeau referitoare la dinamica vieții cotidiene sunt sintetizate de Ciprian Mihali în lucrarea Inventarea spaţiului (Arhitecturi ale experienţei cotidiene), ed. Paideia, Bucureşti, 2001.