Metafizica fotografiei

Camera digitală a democratizat cu totul fotografia, punând-o la îndemâna oricui se simte interesat, Şi foarte mulţi sunt şi vor fi tot mai interesaţi. De ce oare?


Transpare în acest interes „foamea de concret” a omului modern, cum o numeşte Petre Ţuţea. Ea pare fi o consecinţă a abstractizării vieţii, a „algebrizării” ei din ce în ce mai accentuate. Un uriaş Timp Anonim ne absoarbe în vârtejul lui făcând ca propria noastră viaţă să ne apară ca un timp pierdut. Se produce un fel de destrupare a omului, o virtualizare a existenţei sale. Deşi înţelepţii şi misticii ne-au avertizat dintotdeauna că această realitate însăşi este una virtuală, omul n-a făcut decât să o amplifice.


Dacă există o coerenţă a devenirii speciei umane, ea constă în cerebralizarea tot mai rapidă a fiinţei umane, în distanţarea de fire şi trăirea într-o lume paralelă, construită, a posibilului. Denaturalizarea umană s-a amplificat prin intrarea în Istorie şi a fost totodată începutul denaturării existenţei, o autonomizare a vieţii umane insclavată propriei tehnologii. Şi, când am văzut cu ochii noştri câtă violenţă demonică a însufleţit tehnologia în secolul trecut, nu mai putem decât râde de ideea de progres al umanităţii. Logica umană s-a adaptat făptuirii neîncetate, cauzalitatea şi finalitatea fiind doar un produs derivat al acţiunii noastre. „Veşnic vă îndreptaţi spre un scop şi altceva nu mai ştiţi, Vreţi să învingeţi. Dar ce găsiţi sub bietele voastre victorii ?” spunea Malraux într-o polemică imaginată cu civilizaţia occidentală. Toată această neostoită activitate a născut neliniştea ce se manifestă ca o permanentă nevoie de a organiza lumea, de a o „umaniza”.

Nefirescul a devenit o a doua natură a noastră în timp ce omul a devenit o fiinţă încordată, orientată spre un scop ce-i pare mântuitor, scop pe care a ajuns să-l atribuie lumii, aşezându-se pe sine ca fiinţă privilegiată, ca scop al creaţiei vieţii. Ritmul lumii paralele devine mai accelerat pe zi ce trece, un ritm dement care ne înstrăinează de lentul ritm al firii, de renaşterile ei ce se întrevăd în ciclul veşnicei reîntoarceri. Nerăbdarea noastră creatoare şi lacomă tânjeşte spre noutăţi artificiale, depătrunse de viaţă, care nu produc decât o poluare distructivă naturii. Mintea omenească emană nefirescul iar computerul a apărut tocmai ca un accelerator al gândirii nefireşti, al gândirii „calculatoare”, de care uriaşul organism social ce se instaurează are stringentă nevoie. Şi nimic nu pare să ne oprească deşi, o dată ieşit din mirajul caruselului, omul se simte însingurat până la neant, o făptură dezrădăcinată, pustiită lăuntric.

Devenit creator, omul nu mai poate sta locului şi, mai ales, timpului, confundând libertatea de a înţelege cosmosul cu asumata sclavie a unui timp ce şi-a ieşit din matcă, un timp sintetic, depătruns de sensul vieţii. Acest timp e unul artificial, e un spaţiu mental, caracterizat de iluzia unei stagnări în care putem relua orice acţiune, or timpul e, clipă de clipă, unic. Se pare că omul a devenit, de fapt, doar un creator de deşeuri şi, implicit, duşmanul cel mai de temut al Vieţii.

Nici întoarcerea la natură care ne apare adesea ca o soluţie nu e altceva decât un semn al aceleiaşi nevoi de concret, dar această întoarcere, arată Andrei Pleşu într-un admirabil eseu, e cel puţin stranie pentru că în peisagistica europeană „Nu cu natura facem cunoştinţă în operele lor cât cu neputinţa de a ne întoarce la natură”. Natura e, de fapt, „poluată de problematica umană” iar relaţia cu ea e marcată de melancolie care e un „substitut modern al sentimentului reliogios”.
 
În ceea ce priveşte fotografia, pentru cei mai mulţi se pune problema, emoţională, şi nu neapărat conştientizată, a conservării prezentului, un prezent ce, simţim cu toţii, ne scapă printre degete. Aniversări, sărbători, întâlniri, excursii şi, mai ales, chipurile propriilor copii ce se schimbă atât de repede sunt fixate într-o încercare de a opri timpul, de a nu-l lăsa să treacă fără nici o urmă. Dar probabil că în foamea de concret e ceva mai adânc. „Omul modern, spunea Petre Tuţea, a înlocuit foamea de mister cu foamea de concret, purul real cu fluviul iluzoriu al imaginilor, dreptul pur cu dispoziţii socio-mecanice, onoarea cu creditul, puritatea cu plăcerea şi credinţa religioasă cu iluzia progresului”. Această foame de mister e cu atât mai profundă cu cât entropizarea socială se face simţită până la alienare.
 

Fotografia poate fi şi nesemnificativă însă, atunci când notează un prezent ce devine doar trecut, un timp revolut ce nu vorbeşte decât nostalgiei celor care l-au trăit. Observaţi emoţia netransmisibilă a celor care îşi prezintă fotografiile copiilor, nepoţilor. Pentru aceia însă care au descoperit marea bucurie a fotografiei sensul ei stă în încercarea de a intra în intimitatea eternităţii, de a surprinde nu doar concretul aparenţelor trecătoare, ci acele aparenţe în care transpare esenţa. Poetul-fotograf încearcă de fapt să fotografieze nevăzutul iar acesta este chiar Frumuseţea. În acest sens fotografia devine o adevărată metafizică a omului postmodern. Dar ce fel de metafizică?
 
E evident că se întâmplă ceva cu noi, cu omul actual, că suntem implicaţi într-o schimbare de paradigmă, dar ea se întrevede mai degrabă în artă decât în textele teoretice. De la Platon încoace filosofii s-au străduit să schimbe lumea – Marx a şi reuşit iar, dacă ar mai fi trăit, ar fi fost foarte mândru, o vreme – dar au făcut-o gândind mereu spre un nefiresc pe care voiau să-l impună omenirii ca direcţie infailibilă. În orice filosof stă ascuns un profet dornic să-şi vadă profeţiile împlinite. A filosofa onest ar însemna însă ca filosoful să-şi parcurgă propriul itinerariu spiritual, să aibă tăria de a-l parcurge până la capăt, fără a atribui lumii idei pripite ca pe o necesitate. Filosoful poate cel mult corecta o direcţie greşită aşa cum Camus opunea totalitarismului şi promisiunilor lui nesăbuite propoziţia: „Adevărata generozitate faţă de viitor constă în a dărui totul prezentului”. Gândirea metafizică europeană pe a cărei structură gravă s-au clădit şi ideologiile pare a fi astăzi în situaţia de a afla Adevărul în zona contingentului.
 

A povesti ceea ce i se întâmpla unui om ce-şi pierduse încrederea în metafizică şi, întorcându-se în oraşul copilăriei sale după absolvirea unei universităţi, trebuia să trăiască, doar să trăiască, îmi pare un mod firesc de a filosofa. Îmi amintesc că o dată întors acasă, dezamăgit de filosofia europeană, căutam altceva şi în acelaşi timp simţeam o vagă, dar hotărâtă dorinţă de a face fotografii, şi era vorba de peisaj, de imagini din pădurile pe care obişnuiam să le străbat de copil. După o plimbare în pădure rămâneam mereu cu regretul de a fi pierdut o imagine minunată pe care încercam să o notez în cuvinte măcar.
 
Modelul lui Francis Ponge din De partea lucrurilor era doar antimetafizic, dezvăluind obiectualitatea lumii, purificând-o de antropocentrismul pe care i-l atribuisem. Ceea ce răzbate din poezia lui Ponge – marii poeţi sunt întotdeauna mai aproape de filosofarea însăşi decât filosofii - este că rezolvarea problemei metafizicii începe cu abandonarea acestei probleme. Iată o mostră fotografico-poetică a acestei rupturi de subiectivitate: „Întreaga toamnă la sfârşit nu mai e decât un ceai rece de buruieni. Frunzele căzute din toţi copacii se macerează în ploaie. Nici o fermentare, nici o creare de alcool; trebuie să aştepţi până în primăvară efectul aplicării cu comprese pe un picior de lemn” sau, despre copaci, „în ciuda toturor strădaniilor de a se exprima, nu izbutesc decât să repete de un milion de ori, aceeaşi expresie, acceaşi frază. Primăvara, când, obosite de atâta înfrânare şi nemaiputându-se stăpâni, lasă să le scape un val, o împroşcare de verde, şi cred că intonează un imn variat, că ies din ele însele, că se întind peste toată natura, că o îmbrăţişează, nu reuşesc decât în mii de exemplare aceeaşi notă, acelaşi cuvânt, aceeaşi frunză. Nu poţi ieşi din copac cu mijloace de copac”.
 

Simţim la Ponge o adiere de mu-shin (negândire) ce lasă lucrurile să fie abjurând de la un limbaj centrat pe om. Realismul poetic, cum a fost numit, lasă limbajul liber, de partea lucrurilor. E aceeaşi desubiectivare care stăruie în sentimentul absurdului ca trăire a disjuncţiei, a unei realităţi independente de proiectul uman. Există în gândirea europeană un soi de animism de origine livrescă ce atribuie mereu un sens uman lumii pe care o vede dedicată omului. Pentru omul încrezător şi încordat de tip european această ruptură e un prim pas, început al unei rupturi de nivel cum o numeşte Mircea Eliade.
 

Şi totuşi, cum ne putem împlini profunda nevoie metafizică atunci când am pierdut iluzia metafizicii?
Descoperirea picturii chineze, „o pictură ce tinde să devină ea însăşi spiritualitate” şi a haiku-ului m-a făcut să înţeleg mai bine ceea ce presimţeam. Nu pitorescul îl căutam în peisaj, ci fiinţa. Aveam să aflu prin lectura lui Mircea Eliade că în spiritualitatea extrem-orientală e există aşa-numitele epifanii în concret, în care esenţa se străvede în imanenţă. „Totul poate fi transfigurat în Cosmos; nimic nu e nevrednic de a primi „vizita” unui zeu; o floare, o piatră, un stâlp de lemn. Universul e necontenit sanctificat printr-o infinitate de epifanii instantanee. Zeii nu se instalează nicăieri în lume. Spiritul se pogoară oricând şi oriunde, dar nu rămâne, nu se lasă prins în durata temporală. Epifania este prin excelenţă fulgurantă. Orice prezenţă divină e provizorie”.
 
Meditând asupra acestei sensibilităţi am înţeles că ea nu ne este atât de îndepărată lăuntric precum credem, că noi, europenii, am avut-o poate în sensibilitatea vechii civilizaţii europene şi, cu siguranţă, în cea a grecilor antici, dar am pierdut-o din motive care ţin de gramaticalizarea gândirii noastre şi de raţonalizarea excesivă coroborate unei metanaraţiuni antropocentrice. Desacralizarea naturii, lăsată doar pe mâna ştiinţei, e o consecinţă acestei spiritualităţi contondente.
 

Toate aceste meditaţii au dus la întrebarea dacă sensibilitatea europeană modernă nu tinde, prin experierile marilor ei artişti, spre o spiritualizare de tip haiku, în care monumentalitatea fiinţei din metafizica clasică e abandonată. Pentru Nichita Stănescu haiku-ul, către care s-a îndreptat el însuşi în ultima perioadă a creaţiei sale, era înţeles ca ontologie mitică. „Prin spiritul de haiku se întrevede ceva din taina luminii. Prin lumină nu se mai întrevede nimic. Să fie vorba de şarpele UROBOROS, cel care se hrănea mâncându-şi propria-şi coadă? Noi credem că da”.

Dar ce este haiku-ul ? Cu siguranţă mai mult decât poezie. El pare a fi un fel de „gaură de vierme”, cum se numeşte în astrofizică acea scurtătură care leagă zone îndepărtate ale universului, ce permite trecerea de de la aparenţă la esenţă.

La fiecare adiere
fluturele îşi schimbă locul
pe salcie. (Basho)
 

E o revelaţie în cel mai concret concret care surprinde ceea ce Eliade spunea mai sus, şi anume că „Epifania este prin excelenţă fulgurantă. Orice prezenţă divină e provizorie”. Haiku-ul nu se „scrie”, ci se „citeşte” în chiar realitatea apropiată, dar e un moment care conduce spre real

O frunză de paulonia,
fără s-o atingă vreo adiere,
cade. (Nozawa Boncho)
 
Ne aflăm în faţa timpului-în-sine, acauzal şi afinalist, în faţa trecerii ce nu se trece, singurul temei, esenţă a esenţelor. Haijinul descoperă pe fondul unei stări mu-shin, a unei reţineri a spiritului, un eveniment epifanic. Această stare este o atenţie existenţială deschisă, sensibilă la evenimente revelatoare, la jocul divin al coincidenţei contrariilor sau al disjungerii identicului în care se dezvăluie fulgurant realul ce întrupează acestă realitate.
 
Metafizica haiku-ului e una cu totul opusă celei europene; ea nu „vânează” fiinţa cu ajutorul unor construcţii conceptuale, al unor sisteme filosofice, ci o surprinde în sclipirea ei de-o clipă. Când se referă la „depăşirea metafizicii” pentru a atinge „o gândire privitoare la adevărul fiinţei” Martin Heidegger presimte o asemenea posibilitate apropiată de poezie şi tăcere – ceea ce haiku-ul şi este. „Pentru a gândi fiinţa, spune marele filosof german, nu e nevoie de parada pompoasă a unor erudiţii alambicate dar nici de cine ştie ce stări bizare şi excepţionale ca de pildă o adâncime metafizică sau de o savoare voluptoasă a unui sens adânc.
 
Nu e nevoie decât de o simplă trezire în apropierea oricărei fiinţări aleatorii şi inapetente şi de înţelegerea bruscă a că fiinţarea este”. Trezirea de care vorbeşte Heidegger ţine însă nu de un împrumut dintr-o spiritualitate exotică pentru noi, ci de însăşi transformarea gândirii care are aceeaşi „provenienţă şi menire”. Jean Grenier, în volumul său de eseuri asupra picturii europene, afirma chiar că „În stadiul actual al civilizaţiei noastre ne apropiem de Extremul Orient care face să se întâlnească doi poli; acela al naturii şi acela al spiritului”.
 

Dorinţa de a face fotografii stăruia, dar a folosi o cameră clasică mi se părea prea complicat, mai ales că nici imaginile obţinute pe film la aparatele obişnuite ce se găseau în România pa atunci nu mă satisfăceau. Doream nuanţe, ceţuri, irizări, raze de soare, imagini ale unui prezent privilegiat pe care să le alătur notaţiilor zile din juranlele mele filosofice. Doream o statică meditativă în care să se întrevadă acel Unul evenimenţial al spaţiului metafizic în care mă preumblam. Nu ştiam pe atunci, când penuria de alimente şi teroarea dădeau vieţii noastre un rost mizerabil, că se lucra în sensul dorit de mine, că profesionişti de înaltă clasă proiectau chiar ceea ce-mi doream – aparate performante, simplu de folosit, posibilităţi de memorare electronică şi de tipărie rapidă. Nu pot să descriu emoţia cu care mi-am cumpărat o cameră digitală.
 
Simţeam că că ceea ce-mi dorisem de ani şi ani de zile se împlinea. Au urmat apoi prima ieşire în pădure cu aparatul, imaginile de pe ecran, primele fotografii ale locurilor în care păşisem doar cu vreo oră înainte. Apoi au urmat primele fotografii ale unor momente deosebite ce m-au făcut să simt că fotografia este un limbaj mai pur în care adevărul se dezvăluie şi de care o metafizică postmodernă are nevoie pentru a ne pune în prezenţa fiinţei. Nici fenomenologia ca deschidere spre fenomenul saturat pe fondul unei reducţii pe care am putea-o, oarecum, asimila starii mu-shin, nu aşteaptă altceva. În cea mai fragilă aparenţă – o rază de soare, saltul unei broşte în apă – se întrevede esenţa ca eveniment. În liniştea fotografiei se relevă divina gratuitate a lumii iar timpul pierdut se lasă regăsit în toată frumuseţea lui. Sigur, ştiam că fotografiile mele erau de diletant, dar nu asta conta, ci bucuria de a le face.
 
A fotografia aceleaşi locuri în ore, zile, anontimpuri diferite era o întâlnire cu Timpul şi-mi dădeau sentimentul că aş putea intra în imagine aşa cum pictorul Daozi a dispărut în negurile unui peisaj pe care abia sfârşise să-l picteze. Fotografia poate fi un fel de haiku în sensul în care surprinde nevăzutul şi, astfel, o fotografie este de fapt mistică arătând adevărul fără a-l enunţa decât într-un „limbaj” universal, al imaginii tăcute, poate în sensul tăcerii wittgensteiniene. Oprind timpul, fotografia ne fixează privirea-cugetătoare asupra evenimenţialului, developând neschimbătorul din curgătoarea realitate în care alunecăm odată cu ea, din gând în gând. Fiinţa umană pare a trăi o dublă rătăcire. „Omul modern, spune Mircea Eliade, nu este numai străin de sine; este în acelaşi timp străin de natură”.
 
Poate că abia o împăcare cu natura ar pregăti drumul împăcării cu sine însuşi. Într-o lume în care suntem sufocaţi de realitatea virtuală, fotografia, prin liniştea ei umilă e o lecţie de realitate reală şi totodată de răbdare. Ea ne propune în locul misterului degradat al imaginarului, un mister real, al propriului nostru spaţiu existenţial. Relaţia cu sacrul se poate resuscita, şi nu ca o încredinţare unui transcendent sintetic, artificial, ci ca renaştere a unei sensibilităţi purificate de nefiresc. Fotografia tinde, asemeni picturii chineze să devină ea însăşi spiritualizare.
 

În ce măsură va ajuta fotografia omul să se reîntrupeze şi să se spiritualizeze este o întrebare la care nu putem încă răspunde, dar e cert că ea poate resensibiliza sufletul uman făcându-l să redescopere frumuseţea care ne înconjoară şi în faţa căreia, de cele mai multe ori, suntem orbi.
 
text si foto: Marius IOSIF
 
 
Marius Iosif  s-a nascut Timisoara, 1953.
A absolvit Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca. Eseist, colaboreaza la reviste ca Vatra, Familia, Transilvania, Idei in dialog. Volume: Tragedie si Haiku, eseu despre devenirea sensibilitatii moderne, Petra (roman), si traducator: Zen - din spusele si versurile maestrilor. Uneori poet.

Pasionat in ultimii ani de fotografia de peisaj pe care o simte ca pe o deschidere spre o sensibilitate sacralizata, cu totul straina celei electronice pe care suntem sortiti sa o traim. Marius Iosif locuieste la Sighisoara.

Comentarii (1)

26 Jul 2010, ora 23:38
comentariu scris de Adrian Mărgărit

Imaginile acestui articol sunt incantatoare si demne de a fi discutate pe linie artistica si spirituala pornind de la intrebarea pusa in finalul singur limpede. Singur deoarece, anterior, acel amestec de pesimism, filozofie si mistica, reprezinta o dovada ca fotografia poate fi greu egalata de cuvinte.

Adauga un comentariu

Cautare