Fără Dâmboviţa, Bucureştii nu ar fi existat sau nu s-ar fi dezvoltat la nivel de capitală europeană; ar fi rămas un sat de mici agricultori.
De-a lungul timpului, Dâmboviţa a fost şi “mumă”, da’ şi “ciumă”, pentru bucureşteni.
Ne-a îmbăiat, ne-a stins setea, ne-a distrat vara la scăldat şi iarna la patinaj, în ea ne-am spălat hainele, ea ne-a măcinat boabele pentru pâine sau mămăligă, dar a şi băgat spaima în noi cu inundaţii de nemaivăzut, ultimele chiar şi în anii ’70 ai secolului trecut.
În copilărie, coboram cu tata pe malul Dâmboviţei. Erau, la unele poduri, scări până la apă, iar tata lansa pe firul ei bărcuţe făcute din ziare. Era o mare încântare pentru mine să le văd navigând spre mare (aşa speram, că şi pe mare).
(Foto Ștefan Enciu)
În anii ’80, era tot un râu tulbure şi maron, puturos şi plin de gunoaie şi şobolani. Apoi a început “Amenajarea Complexă a râului Dâmboviţa”, adică transformarea ei într-o înlănţuire de bazine de beton cu mai multă sau mai puţină apă.
Acum este mai curată, dar nu mai are nici un pic de personalitate; prea mult beton, prea arată a canal de irigaţie! Acum, nimeni nu mai ia în seamă “râul” care, parcă, mai mult ne încurcă. Nu are poduri destule, nici pentru oameni şi nici pentru maşini şi de prea multe ori este secată.
Singurii care se mai bucură sunt copiii, care vara se scaldă, plus câţiva pescari rătăciţi.
Câteodată se întâmplă ca malurile să fie acoperite de o floră spontană, ca o iederă naturală şi îmbietoare.
Sper că se va găsi o soluţie ca Dâmboviţa, să devină mai atrăgătoare, mai apropiată de bucureşteni!
Andrei Bîrsan
Președinte Asociația Bucureștiul meu drag
RSS Noutati
RSS Galerii
Mi-ar placea sa ma plimb cu barcuta pe Dimbovita. Sau pe salba de lacuri care impinzeste orasul pe la nord. Oare cer prea mult...?